Eu credeam că apa e doar pentru joacă. Pentru bălți în care sari cu cizmele și pentru râul unde arunci pietre să vezi câte cercuri face. Nu știam că apa poate fi și rea.
Într-o zi, râul de lângă sat a crescut mult. Tata zicea că nu l-a mai văzut așa niciodată. Apa nu mai stătea în locul ei. Mergea unde voia. A intrat pe drum, apoi în curți. La noi a ajuns până la prag. M-am uitat cum se mișcă încet, dar sigur, ca și cum știa exact unde merge.
Când a intrat în casă, am simțit că nu mai e casa mea. Podeaua era rece și udă. Șosetele mi s-au murdărit imediat. Cutia cu mașinuțe plutea și se lovea de masă. Am vrut s-o salvez, dar mama m-a tras de mână. Mi-a fost frică. Nu de apă. Ci că locul meu sigur nu mai e sigur.
După ce apa a plecat, totul arăta ciudat. Pereții erau pătați. Mirosul era urât. Parcă și liniștea era stricată. Tata se uita mult la tavan și nu vorbea. Mama strângea lucruri ude și ofta. Eu m-am așezat pe trepte și m-am gândit dacă o să mai dorm vreodată în patul meu.
Au venit oameni să ajute. Unii reparau, alții măturau. Am auzit un cuvânt pe care nu-l știam: asigurare. Tata a spus că e bine că o avem. Că ne va ajuta să facem casa din nou bună. Eu nu știam cum arată o asigurare, dar mi-am imaginat-o ca pe o plasă mare, care te prinde când cazi.
Cu timpul, casa a început să arate iar a casă. Pereții au fost vopsiți. Podeaua s-a uscat. Jucăriile mele s-au întors la locul lor. Și eu am învățat ceva important: că unele lucruri se pot strica fără să fie vina ta. Dar se pot repara dacă nu renunți.
Casa nu e doar unde stai. E unde te simți mic și mare în același timp. Și dacă ai grijă de ea, chiar și când apa vine unde nu trebuie, o poți face din nou să te aștepte.