O casă rănită, o fetiță puternică
Mă numesc Elena și am unsprezece ani. Casa mea este locul unde m-am simțit mereu în siguranță. Acolo am crescut doar cu mama și bunica. Pe tata nu l-am cunoscut niciodată, pentru că a murit când eu eram încă în burtica mamei. Uneori mă uit la cer și aleg o stea care cred că este a lui. Îmi place să cred că mă vede și că e mândru de mine.
Bunica a fost cea care m-a învățat să fiu curajoasă. Îmi spunea că frica este ca un val: vine mare și zgomotos, dar dacă rămâi în picioare, până la urmă trece. Când îmi era greu, îmi lua mâna în a ei și parcă totul devenea mai ușor. Acum bunica a plecat la Doamne-Doamne, iar casa e mai pustie fără ea. Dar eu încă îi aud vocea în suflet.
Într-o zi a plouat atât de mult încât cerul părea că s-a rupt. Apa a intrat în curte și apoi în casă. Am văzut cum covorul se udă, cum jucăriile mele plutesc prin apă și cum pereții par triști și obosiți. Mi s-a făcut foarte frică și m-am lipit de mama. Inima îmi bătea tare, dar mi-am amintit de bunica: „Stai în picioare!”
După ce apa s-a retras, au rămas noroi și lucruri stricate. Mama mi-a spus că locuința noastră era asigurată, ca și cum casa ar fi avut o promisiune că nu va fi lăsată singură la greu. Cu ajutorul primit, am reparat ce s-a stricat și am curățat totul. Casa și-a revenit încet, apa s-a retras, iar pereții au fost spălați și îngrijiți, ca după o boală grea.
Atunci am înțeles că apa poate intra în casă, dar nu poate lua iubirea, amintirile și curajul din inima mea. Iar asta mă face mai puternică decât orice furtună.